Despre frica de a zbura si alte lucruri distractive

Sunt destul de putine lucruri care au posibilitatea de a ma face sa tresar sau sa ma sperii. Cine a zburat cu Wizzair mana sus! Sau orice lowcost care pleaca din Bucuresti, de fapt. Ne tutuim acum, cum ar zice Doamna Georgescu. Hai, ridicati mana in fata monitorului, sa va vad.

Punctul intai: Retardatii nostri de zi cu zi

Tu ai vazut imbecilii din avion? Nu ti s-a intamplat sa vrei sa le iei gentile mari, de cretini, pline cu cacaturi si sa li le faci guler? Ce pizda ma-sii poate sa fie atat de important incat sa trebuiasca sa il tii in brate tot drumul? Si de obicei zborurile din cauza asta intarzie. Nu intra bagajele in compartiment. E logic, pentru ca da-o dracu’ de treaba nici nu sunt facute sa intre! Sunteti niste cretini.

Punctul doi: Viteza de imbarcare

Am zburat mult mult mult mai mult decat mi-am dorit vreodata sa o fac. Si de fiecare data cand zbor din sau in Romania, pe Baneasa, toti se inghesuie. Unde credeti ca ajungeti? Voi sunteti chiar in acest ultimul hal de hapsani si nechibzuiti? Avionul tot ala este. Tot acolo ajungi. Si dupa research destul de amanuntit am descoperit ca daca avionul va cadea o sa se aleaga fix praful de tine si de tot neamul tau de papagali indiferent unde stai. Pentru ca zburam toti cu 800 de kilometri la ora fix cu picioarele inainte. Si daca ai aruncat vreodata un ou pe jos, iti dai seama care e mecanica actiunii de a ateriza vertical in camp.Pur si simplu o sa iti vezi creierul cu o miime de secunda inaintea mea. Well done.

Punctul trei: Aparate electronice si oameni importanti

Eu sunt ceea ce se numeste egocentrist. Si nu oricum. Grav. Sunt constient ca uneori cred ca sunt fix buricul pamantului cand de fapt acest lucru nu poate fi mai departe de adevar. Dar citesc, scriu cu stiloul si articulez cuvintele. Si incerc, pe cat posibil sa nu par mai mult decat sunt. Dar cred uneori, cand vad coada de boi si vaci de la imbarcare ca noi, ca si natie (cuvant pe care il foloseste mult bunica) avem o problema. Trebuie sa aratam cat de buni suntem si cat de tari suntem si cat o avem de lunga. Tricuourile Versase si ceasurile Dolce&Cabanna sunt la ordinea zilei. Dar uneori, doar uneori, activitatea asta de hranire a unui ego dureros de subdezvoltat nu face bine. Zic asta doar pentru avioane. Ce faceti in timpul liber este fix problema voastra – doar ca ne faceti pe noi astialalti de cacat in afara granitelor – in rest fiecare cu a ma-sii. Dar cand vorbesti la telefon in momentul in care avionul accelereaza te rog, mai mult decat orice, sa iei in considerare faptul ca s-ar putea sa stau langa tine. Si daca stau, cum s-a intamplat de data asta, o sa te rog frumos sa inchizi. Iar daca nu o faci am sa te bat fara cel mai elementar simt de vinovatie sau umanitate si am sa iti fac lucruri ce poate te-ar face sa transpiri doar daca ti le imaginezi. Lucruri cu obiecte pe care oamenii din Evul Mediu nici nu le-ar putea concepe. Poate le-ar cam concepe si ei ca fiind inumane. Cred ca poate, ca si cu votatul, oamenii care au voie sa zboare cu avionul ar trebui sa fie alesi dupa IQ. Nu m-ar deranja sa mi se spuna ca nu sunt destul de inteligent ca sa fac unele lucruri. Pentru ca stiu ca nu sunt. Dar daca pot sa minimez sansele sa se intample ceva rau, prefer sa o fac si sa te elimin din start. Vorba tatalui meu “Mai bine sa planga ma-ta decat mama”.

Punctul patru: Explicatia finala

De ce scriu? Pentru ca mi-a fost si imi va fi incredibil de frica de avioane intotdeauna. La decolare si la aterizare am sa strang mereu un aparat de fotografiat in mana pentru ca am citit ca 80% din accidente cam atunci se intampla. De asemenea am citit ca un card CF a supravietuit intr-un aparat peste care a fost declansata o explozie si ulterior a cazut o cladire. Si daca se intampla sa ne facem fix praf, unul din cardurile aparatului o sa ramana intact. Corpul este din magneziu si inregistrez intotdeauna simultan doar ca si precautie. E un gand cel putin sinistru, acela ca fotografiile care ma fac celebru sa fie cele miscate, cu un avion in flacari. Dar hey, nici Robert Capa nu si-a planuit foarte bine treburile.

Realizez acum ca mica mea scrisoare plina de frustrari si frici nu o sa fie niciodata citita de maimutele care ma inconjoara in avion. O sa fie citita de oameni cu carte, cei cativa pentru care blogul meu este o sursa de fotografii sau oarecare amuzament. Si cred ca poate ar fi cazul sa imi cer scuze. Dar, daca ati ajuns pana aici v-ati asumat constient faptul ca mizeriile pe care le scriu din cand in cand sunt cel putin incoerente si ……. (a se completa de catre cititor).